Mai jos am prezentat câteva istorioare legate de Crăciun şi tradiţiile de care noi românii ne bucurăm din plin în fiecare an în perioada sărbătorilor de iarnă.

Moş Crăciun este versiunea mai nouă a Sfântului Nicolae (în engleză: Santa Claus) care şi-a făcut apariţia în secolul I. El împarte cadouri tuturor copiilor în noaptea de Crăciun (de 24 spre 25 decembrie).Chiar dacă mitul poate varia de la zonă la zonă, în special în funcţie de clima în perioada Crăciunului (care pleacă de la o iarnă îngheţată în emisfera nordică şi ajunge la o vară călduroasă în emisfera sudică), în general ni-l imaginăm pe Mos Craciun ca fiind îmbrăcat într-un costum roşu, având o barbă lungă şi albă şi locuind într-o ţară nordică ( mai frecvent în Finlanda sau în Canada). Spiriduşii îl ajută la pregătirea cadourilor. El împarte cadourile cu ajutorul unei sănii zburătoare, ce este trasă de reni (sau pe o planşă de surf în Australia).Moş Crăciun intră în case prin horn (dacă există unul) şi pune cadourile sub pomul de Crăciun sau în cizmele pregătite special pentru aceasta.Nu este clar când şi pe ce cale a pătruns mitul lui Moş Crăciun în obiceiurile româneşti. În orice caz, Moş Crăciunul românesc, cu plete dalbe, nu are alura unui yankeu publicitar, sania lui nu este trasă de reni, în cel mai bun caz de cerbi. Astăzi nu poate fi despărţit - nici în imaginaţia copiilor, nici în pregătirile părinţilor- de sărbătoarea Ajunului (seara de 24 decembrie).

Tradiţii româneşti de Crăciun
Crăciunul reprezintă pentru fiecare dintre noi un moment deosebit. E o sărbătoare care ne face să ne privim viaţa altfel, să-i vedem pe ceilalţi într-o lumină mai favorabilă, să ne deschidem sufletul mai uşor. În fiecare colţ de pe glob datina Crăciunului îmbină elemente universal întâlnite, cum ar fi îmbodobirea bradului, cu altele, mai puţin cunoscute, specifice zonei. Tocmai despre aceste obiceiuri deosebite de la noi din ţară va fi vorba în continuare.

Tăierea porcului
Cu câteva zile înainte de începerea ˝sărbătorilor˝, are loc sacrificarea porcului. Aceasta are loc în ziua de Ignat, pe 20 decembrie. Tradiţia cu pricina este respectată îndeosebi la sat, unde totul se desfăşoară conform unui adevărat ritual. Originile acestuia datează din vremurile de dinaintea creştinismului, acesta din urmă aceptându-l ca o parte firească din viaţa comunităţii şi dându-i de asemenea o însemnătate spirituală întrucât bucatele astfel pregătite nu pot fi consumate până ce nu au fost sfinţite de preot.

Mersul cu capra
Bătrânii considerau capra ca fiind animalul care dă semne dacă vremea va fi bună sau rea. La origini, ˝jocul caprei˝ (omorârea, bocirea, înmormântarea, învierea) a fost un ceremonial grav, de cult. De-a lungul timpului acesta a devenit un ritual menit să aducă prosperitate în anul care vine. În zilele noastre, acest joc a rămas un pretext pentru o revigorarea unor tradiţii din bătrâni, etalarea unor costume, covoare, ştergare tradiţionale în culorii vii.

Colindatul
Colindatul deschide de obicei ciclul celor 12 zile ale sărbătorilor de Anul Nou. La sate, cu colinda merg copii şi flăcăii. Aceştia sunt organizaţi într-o ˝ceată˝, cu o ierarhie bine stabilită, existând un conducător şi un loc de întâlnire.
În trecut, flăcăii cu vârste cuprinse între 18-20 ani erau cei care mergeau la colindat. Aceştia îşi găseau o ˝gazdă˝ la care stăteau pe toată perioada sărbătorilor şi nu aveau voie să umble singuri pe uliţele satului, ci doar în ceată.
Tot ce se petrece în această perioadă trebuie sa aibă un caracter augural, colindele caracterizându-se prin crearea unei atmosfere pline de optimism în care se formulează dorinţe şi năzuinţe ale oamenilor, acestea atingând chiar limitele fabulosului.
Pomul de Crăciun
Obiceiul bradului de Crăciun a fost împrumutat din Europa apuseană. Se presupune că ar aparţine de fapt lumii germane păgâne, de unde a fost treptat asimilat de creştinism. La noi datina împodobirii unui pom sau a unei ramuri verzi se întâlnea numai la nuntă (bradul de nuntă ) sau la moartea unui flăcău sau fete mari. Ca obicei de Crăciun, era practicat până la sfârşitul secolului al XIX-lea de nemţii care locuiau la oraşe. După primul război mondial acest obicei s-a răspândit pe tot teritoriul ţării.